Ce facem acum? Despre rezistenţă, prin nostalgia vremurilor pierdute

0
958

Într-un timp în care lumea s-a oprit pentru a face faţă situaţiei globale în care ne aflăm, efectele nefaste ale Coronavirusului se resimt puternic, inclusiv în ceea ce priveşte stilul de viaţă al oamenilor aflaţi în izolare. Pentru binele umanităţii, spiritul civic şi rezistenţa eroică se rezumă doar la a #staacasa. Uşor de zis…greu de făcut?

Cu siguranţă, nu. Însă ceea ce este cu adevărat greu în aceste vremuri este confruntarea cu o a doua epidemie grea, şi anume, cea a monotoniei sau a captivantului scrolling infinit. Desigur, există numeroase surse de divertisment online, de la muzică, jocuri, filme şi seriale, la liste întregi de titluri de cărţi necitite şi tururi virtuale ale galeriilor care încă nu au fost văzute. Totuşi, chiar şi cu toate aceste activităţi temporare, fie ele productive sau nu, parcă it doesn’t feel right, iar adevărul este că încercăm de fapt, să facem faţă unei pierderi pe care nu o putem înţelege în totalitate.

În obiceiurile noastre zilnice, consumul de cultură poate fi mutat din offline în online cu succes, însă în mod normal, majoritatea acestor activităţi implică şi interacţiunea cu alţi oameni, lucru care nu se poate înlocui cu adevărat. Strigătele la unison pe piesa preferata la un concert, suspinele şi ovaţiile după Nocturne în D minor, Opus 19, No. 4 sau râsetele în hohote din sala de cinema, la comedia aceea bună.. nu pot fi compensate. Aşadar, putem spune că singura artă pe care am pierdut-o este arta care ne aduce împreună.

Deşi termporară, pierderea este reală şi este profundă. Poate părea o problemă banală, întrucât în joc sunt vieţi, mijloacele tuturor de trai şi multe altele, însă relevantă poate fi şi această stare pe care suspendarea tuturor activităţilor culturale care implică prezenţa altor oameni, plusată de valul de panică şi îngrijorare venit odată cu pandemia, a creat-o: teama la gândul că am putea cunoaşte un declin al civilizaţiei pe care o ştiam.

Doar că civilizaţia nu se lasă aşa uşor. De exemplu, videoclipurile care surprind străzile goale din Italia, aduse la viaţă de coruri de zeci de oameni care cântă din propriile locuinţe în care stau sechestraţi, au transmis în întreaga lume nişte cântece, pe cât de neesenţiale, pe atât de puternice şi de răsunătoare. Duce cu gândul la filmele clasice italiene din perioada postbelică sau la secvenţa aceea din Titanic cu muzicanţii care îşi fac repertoriul, în timp ce vasul se scufundă.

Reflectă realitatea în care trăim, neschimbată dintotdeauna: Viaţa este intruzivă, în momente de fericire pătrunde tristeţea şi în cele de tristeţe pătrunde nostalgia fericirii. Sunt coruri ale tragediei, cât se poate de necesare, pentru că prin ele se exprimă şi înţelege agonia neputinţei unor oameni care îşi amintesc despre ceva ce nu şi-ar dori să piardă: vibraţia artei, a frumosului din vieţile lor.

Cum solitudinea există întocmai pentru a fi întreruptă, cumva oamenii caută modalităţi prin care să trăiască separat, dar împreună şi uimesc prin simplul fapt că, în ciuda schimbărilor şi apariţiilor copleşitoare, supravieţuiesc sufleteşte prin amintirea mângâietoare a vieţii care, în fapt este indestructibil de plăcută şi de vibrantă.

Aşadar, în lupta noastră proprie cu realitatea de astăzi, putem ţine cont de lecţia profundă desprinsă din povestea lor şi din cele care au mai fost de-a lungul timpului şi prin ele să ne pregătim pentru a înfrunta orice tip de epidemie care ne perforează vieţile, cu puterea de a spera neîncetat. Chiar şi când pare aproape imposibil.

Material realizat de: Elena Bejinaru